Comunicarea politică: între ideal de transparență și vector de influență
Articol tradus : Varianta originală în limba franceză
În epoca dezbaterii post-adevărului, a utilizării generalizate a rețelelor socio-digitale, cu un Internet care este din ce în ce „mai omniprezent și esențial în fiecare zi” care accelerează și mai mult „progresiunea orbitoare a digitalizării” lumii noastre, societatea comunicării, născută începând cu anii 1980[1], devine acum actorul principal atât la nivelul comunităților sau națiunilor, cât și pe scena internațională.
Politica nu este, evident, ferită de aceste evoluții. Ea are nevoie de comunicare pentru a „se realiza pe deplin”[2] – și asta, la toate nivelurile. La nivel antropologic, comunicarea este echivalată cu „ punerea în scenă a deținătorilor de putere” și asociată cu legitimarea autorității. Din perspectivă guvernamentală, comunicarea este înțeleasă în termeni de propagandă care controlează și mobilizează sau ca „arta de a asigura cea mai favorabilă publicitate acțiunilor întreprinse”. La nivel electoral, comunicarea este definită prin dimensiunea ei persuasivă, vizând „atragerea de voturi”. În sfârșit, la nivel axiologic, comunicarea ca publicitate (în sensul kantian de a face ceva public și transparent), este văzută ca o parte constitutivă a pactului democratic și a unui spațiu public care permite, grație liberei exprimări, o funcționare pașnică a sistemului politic[3].
Și dacă comunicarea politică este o necesitate socio-istorică, ideal concepută ca publicitate, ea s-a transformat treptat dintr-un ideal de transparență într-un instrument și vector de influență politică[4]. Mai mult, modificat de ascensiunea spre putere a mass-media, jocul politic intervine asupra stilului de comunicare: lungile monologuri (precum conferințele de presă ale generalului de Gaulle) sunt abandonate în favoarea dispozitivelor de punere în scenă mai „interactive”[5]. De altfel, mass-media încurajează și un anumit grad de vedetizare a politicienilor, care sunt mereu pe cale să se „dezvăluie” mai mult și să-și facă publică intimitatea[6]. Din acest punct de vedere, politica se umanizează și se privatizează, ceea ce generează astfel o oarecare depolitizare[7]: retorica mobilizării este înlocuită de estetica seducției – și asta, chiar cu riscul de a cădea într-o „societate a consumatorilor”[8].
Pe de altă parte, în contextul în care guvernabilitatea societăților este alterată constant de complexitatea tot mai mare a problemelor, de globalizarea și liberalizarea economiilor, dar și de opacitatea circuitului politico-administrativ de luare a deciziilor, politica de comunicare a devenit un complement esențial oricărei acțiuni[9]. Politica înseamnă a vorbi, a acționa și a explica[10]. Prin urmare, contrar credinței populare, comunicarea politică nu este degradarea politicii, ci însăși condiția exercitării acesteia. Comunicarea politică este :
« spațiul în care se schimbă discursurile contradictorii ale celor trei protagoniști care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: actori politici, jurnaliști și opinia publică, în special prin sondaje »[11].
Circulația simultană a discursurilor politicienilor, sondajelor și mass-mediei formează un sistem în care cele trei discursuri răspund unul altuia reprezentând în același timp cele trei legitimități ale democrației: politica, informația, comunicarea. Spre deosebire de dezbaterea politică (care reunește discursul politicienilor în sens strict), originalitatea comunicării politice constă tocmai în luarea în considerare interactivă a acestor trei dimensiuni, atât contradictorii, cât și complementare, ale democrației. Asigurând conviețuirea între aceste trei logici ale democrației de masă, comunicarea politică, definită ca spațiul în care politicile contradictorii ale momentului se confruntă, capătă o dimensiune dinamică în timp: temele, problemele sau subiectele de îngrijorare diferă de-a lungul anilor[12].
În plus, comunicarea politică nu reprezintă doar schimbul de discursuri la nivelul clasei politice și mediatice, ci implică și prezența altor actori și a opiniei publice prin sondaje și rețele. Comunicarea se prezintă ca scena pe care se schimbă „argumentele, gândurile, pasiunile pe baza cărora alegătorii își dau votul”[13]. Acest spațiu al comunicării politice permite astfel confruntarea a trei logici: ideologia și acțiunea (pentru politicieni), informarea (pentru jurnaliști) și comunicarea (pentru opinia publică, sondaje și rețele).
Finalemente, rolul esențial al comunicării politice este de a evita îngrădirea dezbaterii politice, aducând flexibilitatea necesară sistemului politic[14]. Comunicarea politică, ca forță motrice în spațiul public, îndeplinește trei funcții principale: identifică noile probleme care apar; le legitimează, promovând mai apoi integrarea lor în dezbaterile politice contemporane și, în sfârșit, comunicarea politică facilitează excluderea acelor teme care nu mai fac obiectul conflictului sau al dezbaterii. Și dacă comunicarea, cu siguranță, nu înlocuiește politica – care va rămâne întotdeauna dominantă -, ea îi permite acesteia pur și simplu să existe. Într-adevăr, recunoașterea importanței și rolului activ al comunicării politice ar fi „semnul unei anumite maturități politice”[15].
[1] Arnaud Mercier, « Avant-propos à la nouvelle édition », dans Arnaud Mercier (dir.), La communication politique, CNRS Editions, Paris, 2017, p. 9-10
[2] Arnaud Mercier, « Présentation générale : La communication politique entre nécessité, instrumentalisation et crises », dans Arnaud Mercier (dir.), op.cit., p. 15
[3] Arnaud Mercier, Ibidem, pp. 15-16
[4] Ibidem, p. 20
[5] Jean Mouchon, « La communication présidentielle en quête de modèle », Hermès, no 17-18, coll. « Communication et politique », 1995, pp. 187-200
[6] James Stanyer, Intimate politics : Publicity, Privacy and the Personal Lives of Politicians in Media-Saturated Democracies, Cambridge, Polity, 2013
[7] Jamil Dakhlia, Politique people, Bréal, Rosny-sous-Bois, 2008
[8] Margaret Scammell, Consumer Democracy : the Marketing of Politics, Cambridge University Press, New York, 2014
[9] Arnaud Mercier, Ibidem, pp. 24-25
[10] Dominique Wolton, « La communication politique : construction d’un modèle », dans Arnaud Mercier, op.cit., p. 45
[11] Dominique Wolton, « La communication politique : construction d’un modèle », Ibidem, p. 47
[12] Dominique Wolton, Ibidem, p. 52 ;
[13] Dominique Wolton, Ibidem, pp. 53-55
[14] Ibidem, p. 56
[15] Ibidem, p. 62